\\ Home Page : Articolo : Stampa
Antis de cumintzare a faeddare de literadura sarda, di Antoni Arca
Di Redazione (del 25/02/2011 @ 23:03:40, in Editoriale, linkato 1047 volte)

1.0. Pensende a su chi apo a iscrier no isco si fagher autocrìtica o una dinùntzia. Pro s’autocrìtica, prus chi su chi apo iscritu e nadu, mi tirat su tonu chi apo impreadu: «un’òpera est bona cando est arte, e custu non b’intrat cun sa gramàtiga de sas limbas»! Pro sa dinùntzia, mi tirat su chi mi ant fatu creer: «su romanzu in sardu est una raridade; tando, mèngius de ocupare•si de sos sardos chi iscrient bonos romanzos, mancari in italianu»!

1.1. Est beru, un’òpera est bona cando est arte e non b’intrat cun sas limbas, ma finas sas òperas artesanas balet sa pena de las istudiare, ca b’intrat meda cun s’estètica; e sa limba, cun o sena gramàtiga, in literadura b’intrat semper: cando parfat chi non bi siat, est ca sa limba de cudd’autore fiat gai arta e profunda dae resurtare imbisìbile, a sicomente s’ossìgenu. Imbisìbile, sena sabore, però netzessària. In àteras òperas, imbetze, sa limba si bidet, est gai presente dae esser issa parte manna de s’òpera: e tando sa limba resurtat che abba: mare de beranu, mare de ierru, mare de note, pruja, abba de flùmene, abba de nie. B’at òperas in ue sa limba est gai presente dae resurtare sa parte prus manna, e duncas prus bella, o prus dèbile, che abba de ludu. Duncas, custa est s’autocrìtica: no aia cumpresu chi sa limba sarda est galu orale e totu sas òperas iscritas in sardu ant a pretzisare sa limba (autodidata) de sos autores issoro. Est male, custa cosa? Est male chi sos narradores e sos poetas sardos, cando si ponent a iscrier lu fatant dae autodidatas, dae iscritores sena mudellos teòricos fortes, sena gramàtigas e sena ditzionàrios atzetados e cumpartidos dae sa generalidade de sos sardos? Sisse. Est unu dolu mannu, ma sos iscritore non d’ant curpa peruna. Su neghe est de sa pulìtica italianista, da sa farta de una pulìtica limbistiga sana, est a narrer de unu bilinguìsmu modernu, in ue chie cheret istudiat s’italianu, chie non cheret istudiat su sardu e su bilinguìsmu perfetu est cosa de chie li sirvet pro traballiare o ca li piaghet.

1.1.1. Acabu de s’autocrìtica: un’òpera iscrita in sardu l’apo a lègere cunsiderende prima su nivellu de sardu impreadu, e a pustis solu sa calidade artìstica, ca antis bisòngia de educare su sentidu estèticu. Sa cale cosa non gheret narrer chi si unu libru est feu, iscritu in sardu si faghet bellu. Prus a prestu chi unu libru feu, iscritu in unu bellu sardu, potat tener carchi pàgina de antologia, de cuddas ùtiles pro imparare a iscrier bene. E custu, in dies de oe, no est paga cosa.

1.2. Passende a sa denùntzia, est ora de l’acabare de amisturare sa polìtica istatale cun sa polìtica culturale, s’istrutzione iscolàstica cun s’istòria de Sardigna, su bene pro su mercadu editoriale cun su bene pro su pòbulu de sa natzione sarda. Chi sa Sardigna siat una regione de s’istadu italianu est unu fatu, chi s’iscola de sos minores nostros siat totu italiana, un’àteru ancora, chi meda sardos si pensent che italianos antis che sardos est beru, a sicomente b’at sardos chie si abirgonzant d’esser sardos. Ma custu est su sentidu de sa modernidade, non su sentidu de sa Sardigna. Est normale chi chie cumandat pedat e chie est teracu ponzat s’àinu in ue cheret su mere. Su chi no est normale, su chi no est pretzisu, est de si sentire che teracos e de lo atzetare cuntentos. Ite gheret narrer chi un’iscritore chie pùbricat in Torino cun Einaudi iscriende in italianu est un’iscritore sardu: 1. ca est nàschidu in Sardigna? 2. ca b’at postu un’ambientatzione sarda? E tando? Fradile meu est nàschidu in Londra ma no est ingresu e sa limba de Shakespeare mancu l’ischit faeddare. E deo apo ambientadu unu contu in sa luna e, finas si so lunàticu, non seo unu selenita. O fortzis est prus sardu s’iscritore chie, iscriende in italianu, pùbricat cun un’editore isolanu? Non brullamos. Custas sunt etichetas de moda oe, in tempus de globalizatzione ètnica, in ue si non ses ètnicu ses un pòeru imbisìbile. Tando, chie girat su mundu, mancari dae domu sua clichende in internet, lu connoschet bene custu fenòmenu globale in ue sos pòeros de sa terra esistint a partire de s’identidade locale; su rumenu, su senegalese, su pakistanu e finas su sardu, un’apena prus a subra de su “terùn”, chi fiat troppu genèricu. Cuddos sunt sos etnicamente perillosos, ca sunt o fiant extracomunitàrios, nois, finas si semus prus pagu esòticos che issos, damus s’avantàgiu de non poner perillu sotziale perunu, ca si nono sos amigos de Berlusconi e de Briatore non bi benint prus in s’istiu.

1.2.1. Acabu de sa dinùntzia. Chie si giustificat nende chi iscriet in italianu e non in sardu ca gheret «faeddare a su mundu», istat faulende, ca si su contu est de incuntrare su nùmeru màssimu de letores, tando at a iscrier in Giaponesu, ca sunt sos chie de prus legent in su mundu, opuru in ingresu, ma solu pubrichende cun un’editore mannu, ca sos minores tenenent distributzione locale ebbia. Dae ùrtimu, in ispagnolu, ma pubrichende in Barztellona pro una multinatzionale chi distribuat in Ispagna e in Amèrica umpare. Un’editore italianu normale, de prima imprenta non tirat prus de milli millichimbenghentu còpias, pretzisu pretzisu che unu bonu editore sardu chie ti publichet in limba sarda. Sos sardos chi iscrient in italianu est ca sunt intalianos, italianos ebbia. Si poi lis sutzedit chi nende•si iscritores sardos lis resurtat prus fàtzile otener crìticas e recentziones, custu non b’intrat cun sa sardidade, ma cun s’indùstria culturale. Giustificare•si nende chi emmo, s’òpera già si l’aiant pensada in sardu, ma no ischende in cale sardu la “normalizzare” si sunt passados a s’italianu, est un (in)boluntàriu atu de sutamissione a su mere italianu; ca si sa giustificazione fiat giusta, sa limba in sa cale passare sa pubricatzione de su contu, fiat s’ingresu, o s’ispannolu, o su frantzesu, limbas de comunicazione internatzionale manna.

1.2.1.1. Pro l’acabare de su totu cun sa fàula de sa literadura sarda iscrita in italianu, namus su chi s’imparat sa prima die de lezione de literadura arrividos in prima mèdia: onzi literadura est ligada a sa limba sua; cando una literadura natzionale si manifestat in una limba de un’àtera nazione, si nd’at a cunsiderare s’istòria; pro nàrrer, sa literadura de Argentina est in limba ispannola, ma non est literadura de Ispagna, est argentina ebbia. Tando, sa literadura sarda est sa chi est iscrita in sardu e in sas àteras limbas de Sardigna non de un’istadu. Sa literadura fata in limba italiana, mai s’est fata pro sa natzione sarda ma sempre pro sa natzione italiana, tando no est literadura sarda, ma literadura italiana iscrita dae sardos. E finas su chi sos aligaresos amus iscritu pensende a su pùbricu catelanu, no at a esser cunsiderada literadura sarda. Finas sì, puliticamente, at a esser de importu mannu de cunsiderare aligaresos, tabarkinos e gadduresos, sardos de dòpia etnia: sardu-catelanu, sardu-lìgure, sardu-corsicanu.

2. 0. Poi de sas (auto)crìticas ant a bener sas prupostas e bi nd’ant meda, tocat de las definire e de las cumpartire. Cumintzende dae sa limba de sos sardos finas a cunsiderare su cànone literàriu sardu. E sunt temas importantes, pro onniunu bi gheret unu libru etotu. Inoghe nde podimus sinnare nessi su tìtulu.

2.1. Sa limba de sos sardos est una limba chi s’est sarvada in sos sèculus gràtzias a sa fortza de s’oralidade sua. Che limba de iscritura su sardu tenet pagos annos de bida. Sos condagahes sunt “registratziones” de faeddos, sos poemas de su chimbe e seteghentu sunt notas pro una letura a boghe prena, o dae s’altare o dae su palcu de sos cantadores. Sas meda òperas de s’otighentu sunt “registratziones” poèticas de su chi si cantaiat e contaiat. Totu òperas chi si sunt torradas libros de autores in su noeghentu solu, cando nois puru amus chèrfidu tener sos “clàssicos nostros”. In cuddu sutasistema literàriu, fatu de mèmorias cuidadas pro su tempus benidore, e non de iscrituras pro sos letores cuntemporànios, s’idea de tener una “koiné”, a su mancu ortogràfica, resurtaiat una cuntraditzione, ca sos curadores e sos chircadores fiant interessados a totu sos aspetos secundàrios de sa literatura orale nostra: non s’arte e sa poètica, ma s’antropologia e sa tradizione. Tando, prus su faeddu fiat “diferentziante”, mèngius fiat pro su chircadore. Pro su letore su problema non bi fiat mai, ca umpare a sa boghe de su cantadore e/o contadore, semper bi fiat sa tradutzione. Nende•lu cun prus craresa, s’idea de una limba sarda, sa matessi pro totu sos sardos, est una idea noa, chi, puliticamente, non tenet prus de una barantina de annos e chi non est atzetada galu dae totu sos sardos, nemancu dae cuddos chi già la faeddant e la iscrient sena lu gherer. Iscurtare duos iscritores sardos chi brigant pro una “T” de prus o de mancu, o pro si si at o nono de indicare s’elisione cun s’apòstrofo est cosa de non lu creer. Sa limba chi si faeddat in carrela non est sa matessi limba chi si iscriet in su papiru, e brigare pro un’àtzentu curtzu o longu cando est ora de fagher Sardigna a totus umpare, est s’evidèntzia de un’istadu de autofolclorizatzione avantzadu: su chi est de importu est sa fonètica istudiada pro escludendum: custu puru est sardu, ma custu non est de bidda mia. Prus chi brigas literàrias, chi est su normale intre iscritores, parent peleas intre Pro-Loco: benide a sa fonètica mia chi est ùnica in su mundu. E custu, mancari annos de prèmios literàrios e de cungressos a pizu de sa limba l’apant acraradu chi sa fonètica est una cosa, sa limba iscrita est un’àtera e sa literadura un’àtera ancora.

2.2. Ma fortzis, sos iscritores sardos chi bi creent de a beru, si aiant de arrebellare a cuddos prèmios e a cuddos cungressos in ue si prèdicat s’immobilidade e bisu e pes abbaindant semper e solu a su tempus coladu. Comente insinnat Walter Benjamin, amus a abbaidare daesegus ma caminende a daeinanti. A la finire cun sos prèmios de poesia in ue si podet narrer poeta un’òmine chi in sa bida sua at iscritu una poesia sola; a l’acabare cun sos prèmios de narradiva de unu contu solu e possibilmente autobiogràficu. Sos prèmios ant a esser normales: pro una sìlloge, mìnimu 25 poesia peròmine; pro su romanzu, mìnimu 140 pàginas; pros su contu, mìnimu deghe contos peròmine; pro su teatru, mìnimu un’òpera chi representada duret un’ora; pro sos libros de literadura, in cale si siat barietade de sardu, ma regularmente pubricados e mai premiados antis. Sa prus parte de sos prèmios chi esistint como, ant de si torrare su chi realmente sunt: festas de sa poesia e de sa narradiva in limba sarda. Tando, cumbidamus una mesa doighina de autores chi sa giuria de su prèmiu cunsideret representativos e los fatimus lègere a boghe prena, e poi cumbidamus totus sos chi lu gherent fagher de nde pigare a palcu e de si proare sa valentia issoro, legende sena filtros pro su pùbricu presente. Chie est prus bonu, si est bonu, lu detzidet s’agradessimuntu de sa gente in “sala” chie lu prèmiat cun s’aplaudimentu Sos autores de a beru, non sos chi nos ant cherfidu contare sa bida issoro, ma sos chi ischint contare ca contare est s’arte e s’impreu issoro, ant a fagher s’isfortzu de si sustituire a sos crìticos e a sos istoriadores, ca s’analizu de sa literadura sarda est deficitàriu meda.

2.3. Ischimus meda cosas de sa poesia in sardu, ma sos autores connotos non sunt prus de una deghina. Pro lu esemprificare, non b’at istudios cumparativos intre sa forma de poetare de sos poeta de bidda e de tzitade, de sos de Campidanu e de sos de Logudoro, de sos chi ant fatu poesia in su sentidu prenu, e de sos chi ant utilzadu sa poesia non pro “poetare” ma pro “narrare” contos, fàulas e romanzos mantenende sas rimas. Non b’at istùdios chi analizent sas formas de contare orale sardu in sentidu literàriu. Totu su chi ischimus de contàscias, fàulas e paristòrias nos benit dae sos istùdios de glotologia, de antropologia, de folclore e etzetera. Ma est evidente chi una fàula narada oe dae mannai e chi resurtet sa matessi iscrita dae Ramon Llull in su sèculu trèighi, non si podet esser “sarvada” ca fiat su destinu sou, ma ca est intradada in sos repertòrios de sos mastros narradores de Sardigna. Tando, sas fàulas, in totu sas manifestatziones issoro, ant a esser cunsideradas che parte de sa literadura sarda e, parte manna meda in sa espressione orale sua. Una chirca chi non est istada fata in funztione literària ma che at produidu cantidade meda de libros de fàula pro pitzinnos casi semper in italianu. Làstima chi non semper cuddos libros siant bellos, e làstima chi semper sunt libros traizinos, ca sas fàulas sardas, comente sas fàulas de totu su mundu, non sunt pro pitzinnos; sas fàulas incadenadas solu sunt nàschidas pro a issos, comente cudda de Comare Pulighita.

2.4. B’at poi de analizare totu su “presente”: sos romanzos premiados in su Casteddu de sa Fae dae su 1982 a oe; sos romanzos premiados in su Deledda; sa cumparazione de sos narradores premiados pro unu contu a a sola, e sunt prus de 200, e sos poetas premiados in 50 annos, e sunt prus de 1000; b’at de istudiare s’òpera teatrale de una chentinaia de dramaturgos, casi semper connotos in sas biddas issoro ebbia, e sos romanzos e sos libros de contos de un’àtera chentinàia de iscritores ancora. B’at a fagher un’istùdiu mannu chi permitat de cumintzare a pensare a unu cànone, un’estètica, chi nos ponzat in sa normalidade de totu sas literaduras: unas lìnias interpretadivas de s’identidade (dae s’oralidade, a s’autodidatismu, a un’editoria normale), de sos clàssicos (dae s’edade de semper a oe, segundu poesia, narradiva e teatru) e de sos contemporànios (sena nde orvidare mancunu); totu legidu e interpretadu segundu sas lìnias de analizu de sa sardìstica, e non de s’italianìstica.